Din gorj, pentru gorjeni

Cristian Tudor Popescu a revenit cu o analiză amplă despre rolul religiei și semnificația Catedralei Mântuirii Neamului. Deși declară că nu este credincios, gazetarul recunoaște că încearcă să înțeleagă fenomenul credinței și impactul său asupra românilor.

Gazetarul Cristian Tudor Popescu, cunoscut pentru pozițiile sale critice față de implicarea statului în finanțarea Catedralei Mântuirii Neamului, a publicat o postare amplă pe pagina sa, în care răspunde întrebării „la ce e bună Catedrala”. El își începe mesajul printr-o declarație sinceră despre raportul său personal cu religia:

„Nu cred, dar încerc să înțeleg. O biserică pentru majoritatea cetățenilor unei țări poate fi un temei puternic de unitate națională. Mai puternic decât cultura, limba, istoria, geografia României.”

„Românii sunt tot mai departe de cultura românească”

Într-o analiză amplă despre starea culturii și identității naționale, jurnalistul observă cum valorile spirituale au devenit pentru mulți o formă de înlocuire a culturii autentice.

„Românii sunt din ce în ce mai depărtați de cultura românească. Cine îi mai citește astăzi, în afară de ce obligă școala, măcar pe Eminescu, Caragiale, Creangă, Arghezi, Maiorescu sau Călinescu, când prea puțini mai citesc astăzi cărți? Cine a privit măcar o dată, într-o expoziție, tablouri de Grigorescu, Tonitza, Luchian, Andreescu, Pallady sau Țuculescu? Câți s-au dus o dată în viață în pelerinaj la Târgu-Jiu să vadă Poarta Sărutului, Coloana Infinitului, Masa Tăcerii, să fie hagiii lui Brâncuși?” afirmă CTP.

El adaugă că și cunoașterea istoriei a devenit superficială, dominată de clișee și stereotipuri. „Câți cunosc din istoria României și românilor altceva decât niște clișee care le-au fost vârâte în cap de propaganda naționalistă-ceaușistă-legionară?” scrie gazetarul, explicând că această ruptură culturală a făcut din religie un liant social mai puternic decât educația sau tradiția intelectuală.

„Ortodoxia e simplă, ușor de practicat”

Popescu recunoaște că, deși a fost construită cu sume uriașe, Catedrala reprezintă un exemplu rar de profesionalism în România.

„În schimb, zeci de mii de români, din toată țara, au pierdut nopți pe drum ca să vină la sfințirea picturii Catedralei Mântuirii Neamului. Care a fost construită cu bani mulți, dar și cu mai multă competență și responsabilitate decât instalațiile de gaz care aruncă în aer blocurile patriei.”

El descrie ortodoxia drept o formă de religiozitate accesibilă, care se bazează pe ritual, nu pe cunoaștere teologică. „Ortodoxia e simplă, ușor de practicat. Cei mai mulți creștini-ortodocși din România n-au citit Biblia, nici măcar Noul Testament… Ei știu să-și facă cruce, să zică Doamne-ajută!, Doamne ferește! Te bate Dumnezeu!, Dac-o vrea Dumnezeu!, să spună Tatăl nostru, Înger-îngerașul meu! Și cam atât.”

Gazetarul consideră că această simplitate nu e neapărat un defect: „Se duc la biserică, la moaște, plătesc nunți, botezuri, înmormântări sfinților părinți și speră să primească în schimb sănătate, împliniri, bani și Raiul după moarte. Mi se pare avantajos.”

„Frica de Dumnezeu poate să bată frica de poliție”

Într-o notă surprinzător de echilibrată, CTP admite că religia are și efecte benefice asupra societății.

„Totuși, chiar și numai atât poate fi de ajuns ca să mai oprească oamenii de la omoruri, tâlhării, violuri, înșelăciuni, nepăsare criminală, corupție. Care sunt multe și mari în România, dar ar fi probabil și mai multe, și mai mari, fără biserică. Frica de Dumnezeu poate să bată frica de poliție. Morala socială poate fi deprinsă mai degrabă prin religie decât prin educația laică, aflată ca vai de capul ei.”

Popescu susține sprijinul financiar pentru biserică, comparând-o cu alte instituții culturale: „Credința e utilă oamenilor, nu tuturor. De aceea sunt pentru sprijinirea de către stat a bisericii. Și teatrele sunt bugetate de stat, deși nu toți cetățenii merg la teatru. Unora le place slujba în biserică, altora, o piesă de teatru – cultul poate fi pus alături de cultură. Acestea sunt cele bune.”

„Religia este o dictatură”

În final, gazetarul atacă latura autoritară a instituției religioase și a modului în care aceasta se raportează la libertatea de gândire.

„În fine, religia este o dictatură. Nu ai voie să critici Biblia, trebuie să o respecți întocmai sau, cel mult, să te conduci după interpretările canonice hotărâte de biserică. Patriarhul nu este ales prin votul tuturor credincioșilor, ci doar de cercul restrâns al Sinodului. Dacă ai o viziune neconformă a credinței, ești anatemizat, menit afurisirii. Rațiunea, râsul, relativizarea, libertatea de cuvânt nu au ce căuta în practicarea credinței.”

El concluzionează cu o paralelă ironică între România și Statele Unite: „Dar, dacă e să trag linie, Catedrala Mântuirii Neamului e o clădire folositoare poporului român. Mai folositoare decât îi e poporului american colosala Sală de Bal pe care Dumnezeul Trump o ridică dărâmând Casa Albă.”